Hmmm…e o ciocolata. o ciocolata ambalata in hartie rosie. Noi…doi copii uimiti de luciul hartiei colorate. Acum ai un zambet pe jumatate trist. In ochi ne sclipeste pofta copilareasca, acest capriciu neinsemnat. E o simpla ciocolata…si ambalajul ei rosu.
Noi suntem doi copii. O fata si un baiat. Ne tinem de mana in inocenta copilariei noastre vesele, in calduta dupa-amiaza a eternitatii de o vara. Ne asezam pe iarba imeda. Mie nu imi pasa ca de sub rochita alba cu buline mari si rosii imi ies genunchii ce zambesc razelor de soare. Cozile groase si blande sralucesc in lumina focului de vara. Obrajii rozalii si buzele de un rosu aprins imi impodobesc chipul curat. Un zambet candid imi rasare in umbra ciresului. Radeam de tine. Un pusti mic cu ochii atat de verzi… Ai parul brun inchis, chipul atat de alb si buzele atat de blonde. In naivitatea noastra ne iubim, suntem singuri si totusi ne soptim in urechi vorbe ce fac sa rasune rasete nepatate de grijile lumesti.
Papadia din coltul gradinii ne priveste zambind. Oare ea ce crede? E frumoasa rochia mea? Tu! Tu la ce te uiti? Ciocolata?
Atat de simpla si neinsemnata dorinta, atat de fada si mignona complicitate de copii. Dar ne-o dorim. Am putea sa o cerem, sa plangem, sa o dorim pur si simplu. Dar de ce sa pierdem farmecul? Nici nu ne-ar fi trecut prin minte ca ar putea fi altfel. Preferam sa stam, sa o vrem contamplandu-i fermecatorul ambalaj rosu.
Este asa de ispititoare stand acolo pe masuta terasei casei in care am copilarit. Nu ne-ar fi oprit nimic sa o luam dar o nefireasca pala de vinovatie ne ameninta dorinta. Prca ar fi ceva interzis, o poveste pe care nu avem voie sa o citim.
Si inca ne tinam de maini si privim livada plina de pomi inroditi, de ciripit vesel, de galben de papadie, de verde si de soare… E o iubire a doi copii, fara tradare, invidie sau gelozie. Iubirea noastra pura, neintinata de griji si neatinsa de ura lumii, o pura dragoste.
Si rup tacerea: “Matei, vrei sa o aduc? Mama nu o sa se supere”…”Las-o, Anna, nu mi-e foame.” Nu te-ai trada..ce naivitate delicata. O puerila razbunare pentru bunatate. “O vrei tu? Daca o vrei ti-o aduc, Anna”…”Nu e nevoie, multumesc.”
Niciunul din noi nu recunoaste cat isi doreste, nu ciocolata in sine, cat bucuria de a o manca impreuna cu celalalt. Era ceva dorit impreuna, dorinta savurata…visul nostru.
Peste o vreme, cand zarea a inceput sa estompeze razele soarelui, cand sulitele au strapuns orizontul, iar peste o clipa astrul disparuse lasand in urma doar o dara rosiatica in amintirea focului nestavilit…odata cu el pleaca si visul nostru, uitam de ciocolata, de hartia rosie, de ispita noastra nevinovata si ne intoarcem la jocurile noastre, la iubirea noastra inocenta, la copilaria vesela a eternitarii noastre…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu