Azi am mers o ora prin ploaie. era dimineata si trotuarele erau batatorite de acelea stereotipuri. Aceiasi oameni paseau mut prin ploaie. Nimeni nu parea sa vada ce se intampla in jur. Nimeni nu privea in stanga sau dreapta. Mergeau grabiti, ca niste roboti, respirand sacadat in ritmurile in care picaturile se spargeau de asfaltul rece.
La fel cum toate intrebarile fara raspuns incep sa se piarda dupa o vreme, stropii de apa se prabusesc inghetat insufland melancolie.
Fortata sa trec printre toate astea. Pentru prima oara mergand singura pe aici, constientizez ca e un haos. E rece si ma simt atat de singura. E noua dimineata si cerul e totusi atat de gri, iar masinile trec cu viteza, taind hazardul mut.
Nimic nu pare ca ar avea puterea sa trezeasca la viata atmosfera. Totul e estompat in rutina asta frustranta. Ma opresc si privesc in jur. Atatea suflete animeaza locul si totusi parca aerul e mort. Robotii trec pe langa toate astea fara pareri, fara nemultumiri, fiecare pastrandu-si problemele sale, parca de frica sa nu ii fie furate. Doar haine gri, doar chipuri palide, privire intunecate si inexpresivitatea ce pluteste absent printre palele de vant ce se prabusesc in propriul ochi.
PAUZA!
As vrea sa pot face ceva. As vrea sa strig dar stiu ca de frica iesirii din normalitate nimeni nu si-ar intoarce privirea spre mine. As vrea sa bat pe cineva pe umar dar stiu ca as da de un corp rigid ce imi va inspira acelasi fior alb si rece.
As vrea sa dispara toata umezeala asta ce pare ca s-a imbibat in buzele oamenilor, ce refuza sa se mai deschida.
As vrea un cer albastru. As vrea o ploaie luminoasa. As vrea un curcubeu. As vrea un cantec. As vrea ca voi sa traiti de n-ati fi murit de mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu